Adagio – Mihaela Oancea, Dumitru Huruba

Posedand o buna tehnica imagista, care trimite direct la loviturile mele de nisip – deloc intimplatoare frecventa apelurilor la pictura – Mihaela Oancea pune emotii, sentimente, imagini banale, diurne, mai rar cate-o onirica, caci decorul e mai real decat orice plasmuire, la storcator, creand astfel o capricioasa tesatura de imagini disparate, care sugereaza neindoios o existenta fragmentata, atomizata, marcata de greul nerostitelor, din care desprindem aceasta emotionanta marturisire de credinta – doar diminetile imi refac din temelii/ lumea care nu poate exista/ fara taina. Traditionalist convins, mereu pus pe sotii, afurisit, Huruba, cel care scrie frecvent poeme de amor pierdut si imposibil de recuperat, facand trimiteri la clasici (Eminescu, Toparceanu, Cosbuc) in contexte de regula ironice, sau punand anume cate-o expresie neaosa intr-un contex duios-romantios – o ranire a sublimului cu cate-un gest neobrazat, al lui, ori al unui animal domestic nevinovat – e in stare si de elanuri romantice si candori nebanuite: Roureaza, Doamne, o carare,/ Impodobeste-o, sfant, cu crizanteme! – Mircea Petean